La cafea…
Am adormit în îmbrăţişarea ochilor tăi, i-am surprins în miez de noapte veghindu-mi visele, tu chiar n-ai dormit?, te întreb dimineaţă, când îţi aduc cafeaua… aceiaşi ochi blânzi mă îmbrăţişează şi acum în zorii zilei, când ieşim să ne plimbăm desculţi prin rouă… Ce Casablanca poate fi mai frumoasă decât această zi cu tine?, dacă sunt cu tine, aerul e mai curat şi tu-mi eşti răcoare, ochii-mi râd şi chipul capătă culoare, trupul întinereşte cu zece ani, dacă eşti cu mine… Îmi spui că am făcut o cafea bună şi mai vrei, sunt fericită când mai ceri ceva din ce fac eu, semn că-ţi place, aduc ibricul şi prăjitura cu cireşe şi pesmet, ştiu că-ţi plac dulciurile… Ochii tăi scânteiază şi te bucuri ca un copil, bucurie care se împrăştie peste florile grădinii, rozele sunt mai deschise azi la trup, regina nopţii dă toată mireasma ei, vrând parcă să ne îmbete, mai mult decât suntem deja, sunt beată de fericire, nimic nu poate fi mai frumos, mai bun, mai de dorit, decât acest răsărit de soare, lângă tine. Nu diamantul m-ar face mai fericită, nu parfumuri scumpe, ci fericirea vine din mirul care mi l-ai dat pe frunte după ce ne-am spus rugăciunea de dimineaţă, vine din mâna ta care îmi caută mâna, ştiţi voi bărbaţii ce sentiment ne încearcă atunci când ne luaţi de mână?!, nici nu cred că v-aţi pus problema vreodată, dacă ne place sau nu, acest gest rămâne pentru toate femeile — îmi place să cred — unul din cele mai dorite gesturi pe care le puteţi voi face… ca şi atunci când în miez de noapte m-ai trezit… dorindu-mă… ca şi atunci când îmi cauţi privirea, să vezi în ea ce şi cum gândesc, ca şi atunci când te simt dependent de mine, ca şi atunci când pasional mă împingi spre perete şi-mi cauţi gura să mi-o săruţi, ca şi atunci când sunt a ta!
Am primit în dar, fără să ştim când şi de ce, o înfăţişare, un suflet, un trup, o viaţă… Cu ochii vedem şi ne îndrăgostim, cu mâinile muncim şi mângâiem, cu picioarele mergem sau dansăm, cu sufletul iubim sau urâm, cu viaţa ce facem? Ne-a fost dată să o trăim, iar gândirea, ca să discernem în ce mod alegem să o trăim.
Azi, când m-ai trezit cu privirea ta blândă şi tulburătoare, ştiu că am ales să-mi trăiesc viaţa pentru tine, cu tine, lângă tine, doar aşa o voi trăi în cel mai minunat fel.
Ţine-ne, Doamne, aşa ca azi şi mâine şi dă-ne, Doamne lungime de zile, ca să nu uităm vreun păcat nespovedit, dă-ne, Doamne ce ne este de folos, eşti singurul care cunoşti dincolo de azi. Dă-ne, Doamne, Iubire veşnică!
Pictura
M-a rugat un pictor, odată, să-i permit să mă picteze nud, mi-a promis un nud reuşit, am gândit o clipă şi i-am răspuns că sunt de acord, dar cu o condiţie, mai întâi să-mi facă un tablou cu sufletul meu. După un răgaz, mi-a spus că n-a mai pictat suflete niciodată, dar m-a întrebat cum e sufletul meu.
– Sufletul meu?! E viu, e fragil, e uriaş, pentru că în el încape susurul izvorului, acompaniat de harfa psalmistului şi zbaterea de aripi de îngeri şi păsări, încap toate lacrimile din timpul rugăciunii, încap furtuna şi arşiţa, apoi răcoarea dimineţii, în el sălăşluiesc în bună pace iertarea, blândeţea şi dragostea, ştie doar limbajul rimelor, e uşor, e tăcut, e smerit, fără pretenţii mari, nu necesită cheltuială de bani, nu caută ale sale, cunoaşte dăruirea, vede tot, simte mult, ştie să zboare, când cineva îi aduce darul numit Iubire, ştie să sufere când altcineva îl răneşte, în el înfloresc grădinile Edenului când cineva îl mângâie, în el se nasc culorile pictorilor, cu fiecare emoţie întâlnită, în el rodesc toamnele, când faptele bune sunt multe la număr, e neliniştit şi totuşi paşnic, e în permanentă aşteptare şi totuşi mereu acasă, e alb când iartă, e roşu când iubeşte, e violet când plânge, e albastru când speră, e verde când râde, e galben, uneori, când oboseşte, e totuşi nemuritor.
Pictorul m-a ascultat tăcut şi atent, apoi mi-a spus că îşi va căuta un alt model pentru nudul său, pentru că nu are destule culori să-mi poată picta sufletul.
Ştie cineva să picteze suflete?
Bunicii
Bunicii noştri nu aveau cărţile de azi, bunicul meu citea veşnic Biblia, a fost un rob al pământului, vitele din grajd erau sacre, nu se culca până nu le-adormea sătule şi blânde, se ruga să plouă ca să se facă porumbul şi ploua, se ruga să fie cald, să se usuce fânul şi se făcea cald, se ruga să aibă veste de la copiii plecaţi în lume şi venea poştaşul cu scrisoare, n-a suferit mult înainte să moară, adică pe la 89 de ani, a muncit în genunchi pe glie înainte de moarte cu câteva săptămâni, nu a citit vieţile sfinţilor părinţi, nici istoria religiilor, mergea la biserică duminica (nu în fiecare duminică, pentru că uneori era rupt de la muncă), dar se ruga în cerdac şi-l însoţeau în rugăciune păsările ciripind, când păşea în biserică purta iţarii cei mai noi, era bărbierit, se bărbierea sâmbăta seara, cu briciul, în faţa unui ciob de oglindă, la Paşti ducea coşul la sfinţit, postea după puterea lui, se spovedea şi nu purta ură şi mânie şi invidie în suflet, înainte să moară l-a spovedit un mare duhovnic, care calcă sigur pe urmele sfinţilor părinţi şi când preotul a ieşit din iatacul bunicului ne-a felicitat şi a spus : „Vă felicit pentru că aveţi în casă un aşa OM! Ferice de el şi de urmaşii lui!”. Nu cred că preotul spune vorbe mari gratuit, nu avea nici un interes, eram o familie modestă, iar azi, de câte ori îmi apare bunicul în vis, ştiu că voi avea o zi binecuvântată! Nu spun că e rău să citeşti, nu spun că trebuie să fim ignoranţi, dar spun că e necesar SĂ CREDEM!
Însă fiecare cu structura lui şi cu cerinţele lui pentru a înţelege, asta nu înseamnă că e o regulă general valabilă cum că toţi trebuie să studiem religia, alţii o primesc la naştere, o au în sânge şi fac mai multe fapte bune fără să citească, alţii citesc şi degeaba o fac, pentru că rămân răi, aprigi la mânie, vanitoşi şi neiertători… Şi am uitat să spun că bunicul a murit cerând lumânarea aprinsă, i-a dat-o mama, l-a ajutat să o ţină pe piept, a privit exact în flacără şi zâmbind a închis ochii pentru totdeauna, nu înainte să spună: „De-acum e gata! Vă las!”
Păstrez de la bunica nişte rugăciuni foarte frumoase cu patimile lui Iisus, pe care le citea în postul Paştelui, în fiecare zi, era literă de lege, când găsea timp, ne aşezam amândouă în genunchi, eu copil fiind, ea citea cu glas tare şi anumite rugăciuni le citeam eu, erau de o încărcătură emoţională profundă şi-mi amintesc că plângeam, dacă bunicul intra pentru vreo treabă, ieşea pe vârfuri şi nu mai venea până nu ieşeam noi… Ştiau să îmbine rugăciunea cu munca şi dragostea! Noi nu mai ştim, ori o luăm într-o doagă cu cărţile sfinţilor şi nu ne mai trăim propria viaţă, ori în altă doagă cu patimile, ori pe nicăieri nici cu una nici cu alta: rătăciţii nimănui…
Oameni
Suntem Oameni! Şi Dumnezeu a făcut Omul cu suflet şi sufletului i-a atribuit sentimente şi prin asta ne diferenţiem de animale. Cu toate că uneori văd câini iubindu-se mai mult decât noi, văd feline fidele, mai mult decât noi, văd în ochii de fiară sălbatică Iubirea! Iar noi? Rămânem goi, fugim de Iubire şi astfel îl dezamăgim pe Dumnezeu, care ne-a dăruit Viaţa, cel mai minunat Dar! Cât de trist trebuie să fie Dumnezeu, când vede atâţia oameni singuri, atâţia deznădăjduiţi, atâţia încărcaţi cu ură şi dispreţ, atâţia bântuiţi de mândrie şi orgolii nemăsurate, atâţia ucenici ai Răului… oare nu trebuia să-ţi iei de mână Ajutorul de la Dumnezeu şi să trăieşti în iubire?
Și totuși iubesc Oamenii! M-a întrebat odată un camarad de ce mai am încredere în oameni, după toate câte am pătimit?
– Voi crede mereu în Oameni, sunt frumoși, uneori în spatele chipului angelic stau mândria și setea de răzbunare, dar eu zăresc frumusețea copilului din omul matur și cred în el. De s-ar face o minune să mi se vadă viața ca un film! Abia atunci m-ați înțelege, poate nici atunci! Pentru că zbuciumul interior nu se poate măsura, pentru că teama, furia, deznădejdea, lupta cu o forță nevăzută și mult peste puterea mea de a-i ține piept, dragostea neîmplinită, lipsa iubirii, singurătatea, singurătatea, singurătatea nu pot fi redate corect niciodată, în nici un film, în nici o carte, în nici un vis. Ele nu au măsură, ele vin peste suflete ca norii și ceața, ca plânsul, ca noaptea și întunecă, înăbușă, îneacă. Sfârșitul lor e iubirea!
Apa
Tu, apă vie, care picuri ori plângi ori îngheţi ori te dezlănţui ori sfinţeşti, eşti mare ori furtună ori rouă ori curcubeu ori nor ori gheţar ori zăpadă ori râu ori ploaie, tu îmi potoleşti setea, tu mă speli, tu mă răcoreşti, tu mă încălzeşti, tu-mi vii în pleoapă şi te întreb dacă poţi să-mi speli şi sufletul? Apă vie, apă sfântă, vino şi spală-mi amintirea care ucide prezentul, vino şi albeşte-mi sufletul, vino şi-mi fii rouă în gene, dar te rog, fă cumva să nu mai doară! Mulţumesc, apă binecuvântată!
O casă cât un suflet…
E trecut de miezul nopţii, am citit în cartea duhovnicului meu, am mai învăţat ceva şi azi, dar printre rânduri te văd tot pe tine…
Cum citeşti lângă mine, cum uneori îţi îndrepţi braţul puternic peste mine şi îl simt atât de prezent, de parcă ai fi acum, aici… Îl simt apăsându-mi talia şi o dată cu el îţi simt dorinţa de a mă strânge mai aproape de tine, şi mai aproape, şi mai aproape şi atât de aproape, de parcă ai vrea să fim o singură fiinţă.
Dar tu încă, nu ştii că eşti peste tot în sufletul meu?! Că ţi-am făcut acolo o casă mare cu cerdac, am pus mesteceni împrejur, am făcut o grădină doar cu crini albi şi trandafiri roşii, fără ţepi, pentru tine… Am adus un izvor, cu munte cu tot, să-ţi fie răcoare când vei veni acasă trudit de muncă. Ţi-am făcut din sălcii pletoase, un scrânciob, să te mângâie în el adieri de vânt, care se vor juca în părul tău, precum degetele mele… Am adus şi marea, să înoţi în ea cât o fi ziua de vară, de lungă, să te simţi acolo ca-ntr-o nesfârşită vacanţă.
Am pus un ceas, care nu ticăie, care doar ne arată că şi eu şi tu îmbătrânim, cu fiecare secundă şi că timpul e singurul care nu moare niciodată.
Ţi-am făcut un aşternut de primăvară şi sub fiecare talpă, când vei veni să dormi, îmi voi pune martor sărutul. Ţi-am adus un întreg laborator de cofetarie, să te întâmpine zilnic cu prăjitura ta preferată, ornată mereu cu zâmbete… am sădit şi-o vie, să faci vin, când vom culege strugurii… am pus o droaie de copii, care te aşteaptă să te joci cu ei şi să-ţi spună: Tata!
Am pus acolo, la intrare, o Mână Sfântă, să-ţi dea binecuvântare de câte ori vii acasă! Am făcut în sufletul meu loc doar pentru tine, nu sunt umbre, nu sunt amintiri, nu sunt regrete, nu sunt blesteme, nu sunt lacrimi, nu sunt dureri, nu sunt decât luminile nemărginitei Iubiri, care te aşteaptă!
Te aşteaptă pregătit, un suflet, să vii cu tot chinul tău, cu nemulţumirea ta, cu durerea ce-o porţi, cu teama şi neîncrederea, cu suspinul şi mânia, cu ura şi cu zbuciumul, cu crucea ce ţi-a fost dată, cu trecut cu tot!
Te-aşteaptă un suflet, în care s-a făcut Lumină doar pentru tine. Vino să înecăm întunericul adunat!
Te-aşteaptă un suflet!
Rugă pentru cel sortit
să-mi fie jumătate
Doamne, dă celui ce-mi va fi drag, hrană, de-o fi înfometat şi-nsetat; dă-i cele de folos, de este sărac şi prigonit; dă-i rouă în gene, să-l bucuri, de o fi înlăcrimat; dă-i căldură şi lumină, de-o fi înspăimântat de întuneric; dacă e rătăcit, arată-i drumul spre mine; dacă e tulburat, dă-i din liniştea Ta; dacă-i străin, fă-l aproapele meu; dacă-i umbrit de poveri, întăreşte-i umărul ca şi cum aş fi lângă el; dacă e singur, Doamne, şi dacă mă caută, trimite-mă pe mine să-i ies în cale, iar dacă o fi obosit de viaţă şi nu mă vede, luminează-i întunericul şi în mine pune o firimitură din El, ca să ştie că eu sunt a Lui. Doamne, şi dacă o trece pe lângă mine şi n-o să mă oprească, ceartă-l că m-a pierdut, dar fă-o cu blândeţe să nu-l doară! Îl iubesc, Doamne! Aşa cum Tu ai zis!