Rugăciune
De-atâta vreme plânge, turbat, vântul,
Iubite, am pierdut. A câta oară?
Şi tălpile şi păru-au început să doară,
Iar paşii-i simt ca pietrele de moară,
De parcă se cutremură pământul…
De-atâtea ori ţi-am plâns cruda plecare
Şi-ai îngropat iubirea mea de vie,
I-ai zis adio pentru veşnicie,
Doar lacrimi mi-ai lăsat în poezie,
Când paşii te purtau spre infinit, în zare.
Mai vin’iubite, vin’ din largul zării
Să faci la uşa mea, iarăşi popas,
Din bruma de iubire ce-a rămas
Să faci comori. Atât îţi cer: un pas
Te cheamă rugăciunea întristării…
Admiraţie pentru toamnă
Mă uit la toamnă şi mi-s ochii
Tot mai tăcuţi şi tot mai seci,
Îmi fac din frunze-un voal de rochii,
Pentru când serile-or fi reci.
Mă uit la toamnă şi mă mir,
Cum fericirea poartă-n nori,
Pentru ea ploaia-i trandafir
Cu picuri albi, strălucitori…
Mă uit la toamnă….
Mama
Cât de-n urmă au rămas acele poveşti,
Ce-mi citeai în serile lungi de iarnă,
Când doar viforul se-auzea la fereşti
Şi departe, urlet de lupi, în poiană.
Cât de mici mai eram şi cuminţi,
Ardeau lemne în vatră şi lampa ardea,
În fiece casă erau copii şi părinţi,
Dar numai la noi fericirea zâmbea.
Cât de blând mă priveai, aşteptând ca să cresc
Tata-mi părea aspru, ce mult mă iubea…
Viaţa şi-a urmat destinul firesc
Ţie, mamă, ţi-a dat neagra şi trista perdea.
Am crescut şi-am plecat din satul natal
Noi copiii, iar tata-i departe
Poate acum e un strop de cristal,
Poate-i pe cer luceafăr de noapte
Şi poate veghează a mea rătăcire
Printre străini, de-atâta vreme-n van
Tu, mamă a răbdării, izvor viu de iubire
Ţi-e tristă rugăciunea ce-o faci lângă divan.
E iarnă iar, cu vifor înteţit
Şi atât de departe copilăria vieţii
Şi eu şi tu am mai îmbătrânit,
Mi-e dor de tine. mamă, icoana frumuseţii.
Ochii tăi
Ape tulburi ochii tăi
Şi m-alungă şi mă cheamă
Par şi buni şi par şi răi
Şi îmi place şi mi-e teamă
Iarbă verde, ochii tăi
Scaldă soarele-n ei aur
Ecou surd se-aude-n văi
Ei mă sorb ca pe-un tezaur.
Mă-nfiori şi tremur parcă,
Ochii tăi luciri de stea,
Mă leagănă ca-ntr-o barcă,
M-ameţeşte vraja ta.
Căprioare saltă-n zare,
Cu ochi blânzi, de lacrimi uzi,
Îţi vorbesc de-a mea cărare
Te prefaci că nu m-auzi…
Ochii tăi, ce ape tulburi!
Mă îneacă-ntr-o privire,
Zborul tău e zbor de fluturi,
Calea mea-i doar amăgire.
Vanitas
Viaţă – negură de fum
Eşti veşnic CE?, eşti mare CUM?
Să fiu nebun să te-nţeleg
Din lumea ta n-am ce s-aleg
Plutesc prin tine dus de val
Mi-e fericirea trist liman,
Şi când gândesc că zbor spre nor
Mă trezesc simplu muritor.