Un orfan, creștea bătrâna,
Sub o scară dintre ziduri,
Cu pâine de la stăpâna
Și cu lacrimi printre riduri.
Cu un fus, torcând de mână
Și cu glasul stins, de vârstă,
Deapănă un ghem de lână,
Ștergând fruntea c-o batistă
Și de gând și de sudoare
Și de ofurile toate,
Să se scuture, c-o doare,
Tare-ar vrea, dar nu se poate!
Tot cu ochii spre înalturi,
Invocând, pe dată, sfinții,
Îi întreabă-n multe rânduri:
De ce i-au luat părinții?
Lăsând un copil pe lume,
Fără mamă, fără tată,
Nimeni, însă, nu îi spune,
De-ntâmplarea asta, toată.
Judeca, astfel bătrâna,
Că nu-s legile prea drepte,
Să lași fără de speranță,
Un copil pe niște trepte.
Când se ofilise, biata
Și cânta încet, pianul,
Nimeni nu i-a plans de milă
Mai cu suflet, ca orfanul!