Nu mi-a venit nici într-o altă situație să-mi strig fericirea, ci numai și numai atunci când m-am amestecat cu iubirea! Și nu mi-a venit nici într-o altă situație să-mi urlu durerea, ci numai și numai în blestemul singurătății!
Pierzându-te, mi-e toamna sfârtecare
De frunze și de ramuri și de nor
Și plumbul îmi atârnă de picioare
Când fără tine încetez să zbor,
Mi-e scrisul, fără tine, scrijelire
Pe plicuri, pe scrisoare și pe cer
Și ceața-i tot mai groasă pe iubire
Când fără tine încetez să sper,
Visarea fără tine-i neputință
Și timpul mă anunță că-i târziu
Să mai văd soare-n propria ființă,
Când fără tine nu mai pot să fiu,
Pierzându-te mi-e viața întrebare
Fără destinatar, fără răspuns.
Și sufletul se-ntreabă: ce faci, oare?
Când raiul de iubire mi-a apus…
Din umbra unei licăriri de patimi
Te mai zăresc, ca pe-un necunoscut,
Pe brațe blonde, brune tu te clatini…
Pierzându-te, pe mine m-am pierdut!
și lanțul timpului mă strânge,
și-mi plâng în piept deșarte ploi,
mi-s ochii un potir cu sânge
privind la urma cu noi doi…
mi-s toamnele nevinovate,
covor de frunze stă întins,
nu știu în mine ce se zbate,
dar fug-ades la tine-n vis.
când noaptea vine furișată
și brațul tău pe pernă nu-i…
suspin când mai sunt întrebată,
de ce sunt fata nimănui?
când zorii zilei luminează
sub raza cerului tresar,
te-aștept la masa de amiază,
la cina de sub felinar…
și nimeni n-are ce să zică,
te-oi aștepta pân’la sfârșit,
iubirii fi-voi mucenică,
te-aștept sub teiul înflorit!
Nici nu mai știu viața ce-mi este?
E tânguirea unei slove,
E strălucirea unei nove,
Cât e real, cât e poveste?
Nici nu mai știu cât e urcuș
Sau cât cobor rostogolit,
Iar de-am pierdut ce am iubit,
Descumpănit privesc în sus.
Nici nu știu de e rău ori bine
Când tot adun într-o șufladă
Ori potopesc în cavalcadă,
Toate-amintirile cu tine?
Nici nu mai știu ce este viața?
Când e extaz, când agonie,
Văd bine c-a fost nebunie
Să-mi pun în oricine speranța…
Și dacă-aș ști…ce îmi ajută?
Ea vine ca un val de soare,
Plină de zâmbet și culoare
Și-apoi îmi dă să beau cucută.
Ea e un joc, e-un circ aparte
Trăit pe lame de cuțit,
Mai toarnă-n suflet fier topit
Și-arar lumini de Rai împarte.
Nici nu știu dacă-atuncea când
Ea îmi dădea din fericire,
Eu îmi trăiam a mea dormire
Și-s fericită doar visând…
Mi-e dorul o fărâmă de abis
Tăind în suflet ca un fierăstrău
Singurul lux care mi-a fost permis
Că m-am născut și mor de dorul tău!
Mi-e visul doar o flamură pe stei
Iar eu prinsă-n vâltoarea de pe-aici,
Târându-mi pașii zilnic, tot mai grei,
Mă cuibăresc în poze cu bunici.
Mi-e viața uneori un câmp cu flori,
Iar alteori doar un deșert arid
În care-nveți asiduu să cobori,
Iar către cer să urci tot mai timid…
Mi-e semnul de-ntrebare cât un hău
Când neputințe mă-nzidesc tacit,
Amestecând mereu ce-i bun cu rău,
În drumul care duce-n asfințit.
Mi-e dorul, totuși, semnul că trăiesc
Că m-am aprins și că mai pot iubi
Și-n inimă pun darul îngeresc,
Iubirile când ni s-or împleti!
Liniștea mea e vântul care bate
Tăind sub ochi, cu lamă ca de brici,
Ori înfingându-mi lăncile în spate,
Mi-e liniștea, furtuna de pe-aici…
Liniștea mea e zbuciumul ce curmă
Când pun cu viața înc-un rămășag,
Speranțele și visul meu din urmă
Cu tine, potopindu-mă de drag!
Însingurarea, liniște îmi este,
Cu tot ce poartă-n ea mai pământesc,
Cu lupte care vin fără de veste,
Liniștea mea e crivățul câinesc!
Și nu e loc în ea de orișicine
Cu ea mi-e bine ori mi-e prea urât?!…
Mă simt îngenuncheată fără tine!!!
Mi-e liniștea un foc deschis și-atât!
Privesc la geam pădurea îmbrăcată
În haina albă, cu fularul tras
Și-mi amintesc povestea despre-o fată,
Ce mi-o spunea bunicul pe imaș,
La marginea pădurii-ntr-o colibă
Trăiau o fată și cu tatăl ei,
Se ospătau ades cu miez de hribă
Și-aveau la ușă glas de clopoței,
Era cea mai frumoasă din tot satul
Și o curtau băieții rând pe rând,
Dar ea iubea în mare taină altul
Și stătea doar în casă așteptând…
Prin geamul mic privea la drum de sănii
Și orice umbră neagră de-o vedea,
Se apleca-n cadență de mătănii,
Crezând că-i cel mult așteptat de ea,
Dar nu era. De fiecare dată
I se părea, se bucura-n zadar,
Trosnea de ger pădurea înghețată
Și apa de pe lac era cleștar.
Trec zile, nopți, în nepătarea iernii
Și dragul ei în geam nu vrea să bată,
Și din durerea prea adâncă-a rănii
Vedea-n zăpadă ca de sânge-o pată…
Și într-o zi, cândva pe la amiază,
Cu lacrimi uda stiva de șindrilă,
Văzând cum sufletul de dor oftează
Bătrânul tată îi plângea de milă.
Găsiră vânătorii în pădure
Și aduceau pe marginile blănii
Un trup însângerat ca de secure,
Era iubitul ei, prins de dihănii.
Deodată toate îi păreau străine,
Puteai vedea atunci în ochii ei
Priviri încrâncenate de jivine,
De doliu negri și de lacrimi grei
Privea prin geamul mic spre întuneric
Și asculta cum urlă lupii-n noapte,
Și îl vedea venind cu pas himeric,
Și-i pregătea pe plită hribe coapte…
La ceasul când mi-e dor de tine
Privesc absent înspre înalt,
Înăbuș dorul în morfine,
În lipsa ta mă simt neant.
Mă simt o vagă licărire
De primăvară și de cer,
Un semn că-am fost cândva iubire,
La ceasul când, să vii, mai sper!
Mă simt încorsetat de tină,
Mi-s pașii plumb, mi-i chipul tern,
Pe coarda inimii-i rugină
Și raiul meu e un infern…
Se scurge viața, totul trece,
Se strânge ața pe mosor,
Mă prinde-n brațe perna rece
La ceasu-n care îți port dor …
Scriu cu vise, scriu cu soare
Scriu cu zbuciumul de dor,
Cu miresmele de floare,
Scriu cu gând istovitor.
Scriu cu stele, cu mărgele,
Cu mătase ca de crin,
Uneori cu lacrimi grele,
Alteori doar cu suspin.
Scriu cu litere de-o șchioapă
Ori cu nopți de insomnii,
La fereastra cea mioapă
Când tăcut aștept să vii…
Ca o ciutură-n fântână
Scot din sufletul preaplin
Apă vie, să rămână
Leac pentru lumescul chin.
Scriu cu mângâierea mării,
Picur smirnă-n poezie,
Cu durerea-nsingurării
Ție-ți scriu, iubite, ție!
de Violeta Cîmpan
Chiar de zborul ți-e înalt,
Pare fără rostuire
Dacă-n suflet nu se zbat
Fluturi veseli de iubire,
Pare totul un blestem
Rostuit de vrăjitoare,
Cu întunecat îndemn
Fac din viața ta vâltoare
Pare crucea greu de dus,
Lupta-i fără de izbândă,
Dorul inimii-a apus
Și-a ei batere-i plăpândă.
Pare ca o piază rea
Viața dată-însingurării,
Ca o lacrimă de stea
Curge timpul înnoptării…
Până-n acea sfântă zi
Când vei întâlni în cale,
Pe cel ce-ţi va îndulci
Frământările amare.
