Privesc la geam pădurea îmbrăcată
În haina albă, cu fularul tras
Și-mi amintesc povestea despre-o fată,
Ce mi-o spunea bunicul pe imaș,
La marginea pădurii-ntr-o colibă
Trăiau o fată și cu tatăl ei,
Se ospătau ades cu miez de hribă
Și-aveau la ușă glas de clopoței,
Era cea mai frumoasă din tot satul
Și o curtau băieții rând pe rând,
Dar ea iubea în mare taină altul
Și stătea doar în casă așteptând…
Prin geamul mic privea la drum de sănii
Și orice umbră neagră de-o vedea,
Se apleca-n cadență de mătănii,
Crezând că-i cel mult așteptat de ea,
Dar nu era. De fiecare dată
I se părea, se bucura-n zadar,
Trosnea de ger pădurea înghețată
Și apa de pe lac era cleștar.
Trec zile, nopți, în nepătarea iernii
Și dragul ei în geam nu vrea să bată,
Și din durerea prea adâncă-a rănii
Vedea-n zăpadă ca de sânge-o pată…
Și într-o zi, cândva pe la amiază,
Cu lacrimi uda stiva de șindrilă,
Văzând cum sufletul de dor oftează
Bătrânul tată îi plângea de milă.
Găsiră vânătorii în pădure
Și aduceau pe marginile blănii
Un trup însângerat ca de secure,
Era iubitul ei, prins de dihănii.
Deodată toate îi păreau străine,
Puteai vedea atunci în ochii ei
Priviri încrâncenate de jivine,
De doliu negri și de lacrimi grei
Privea prin geamul mic spre întuneric
Și asculta cum urlă lupii-n noapte,
Și îl vedea venind cu pas himeric,
Și-i pregătea pe plită hribe coapte…