Ninge mărunt și viscolul îngână,
Plânsul prin care imploram: „Rămâi!”,
De prea mult dor mi-s ochii o fântână,
Și cât aș vrea făptura să-ți mângâi…
Ninge mărunt, zăpada-i peste garduri,
Sub ele trandafiri-s numai spini
Rămân întemeiere de hazarduri,
Ești prea departe, suntem iar străini…
Ni-s sufletele mate și-mpietrite,
De așteptări deșarte amăgiți,
Ninge mărunt în trupuri obosite,
De prea mult timp nu mai suntem iubiți…
Să ningă dar, acoperi-mi-ar mintea,
Să uit c-am fost a ta și te-am iubit,
Scriu pe zăpadă numai rugămintea:
Să fii, de-acum încolo, fericit!