O altă seară, venea de la o lansare de carte, unde fusese fotografiată, aprobată, acostată de admiratori şi astea toate o făcuseră să se simtă o mică prinţesă, doar un gând din valul ei de gânduri era neascultător şi îşi urma cu fidelitate drumul său, drumul către omul după care se topea fiecare mădular din fiinţa ei. Se trezea în mijlocul mulţimii, parcă vorbind cu el, privindu-l, parcă, pe el… cu ochii spânzuraţi în oglinzile aninate pe pereţii salonului alb se trezea în câte un ropot de aplauze şi se alinia şi ea auditoriului, apoi repetat cădea dusă de val în aceeaşi falsă impresie că e lângă bărbatul pe care-l visa noapte de noapte. Şi nu era deloc aşa, iar trezirea din vis era din ce în ce mai dureroasă. Ajunse acasă, în locul cel mai drag din lume, în locul unde toate obiectele miroseau a brad şi violete, în locul unde lumânările se aprindeau în faţa ei, unde candela ardea neîntrerupt sub limba de clopot argintat, unde zumzetul radioului suspina continuu, unde mirosea a „te-am aşteptat”, era locul care îi cunoştea şi râsul zglobiu şi frământarea înlăcrimată, atât înălţarea cât şi căderea, o cunoştea şi goală şi îmbrăcată, era locul care o primise la fel de fiecare dată, unde aducea cu ea munţi de lacrimi ori oceane de zâmbete, buchete de primăveri ori ţurţuri de gheaţă şi-aici, în căsuţa de lemn, la mansardă, în fotoliul larg, îşi lua creştetul în palme şi se gândea atât de des şi prelung la el.
Din nou o seară de vineri, o seară sfântă, îi plăcea ei să-şi spună, sfântă pentru că era o zi de post, o zi în care lua rochia până-n călcâie, o zi în care paşii îi erau moi şi o purtau pe căi drepte, mâinile făceau milostenii şi se închinau în faţa icoanei Sfintei Marii, ochii nu vedeau în această zi decât frumuseţea naturii, decât splendoarea florilor şi râsul de copii, iar gura nu rostea decât psalmi şi cuvinte de duh, ispita pierea în ziua de vineri, norii se dezmembrau lăsând loc doar luminii să-i inunde sufletul. Vinerea se simţea mai albă ca întotdeauna şi-aşa pătrunsă de spiritul sfinţeniei acestei zile intrase în cămăruţa ei.
Şi gândea… Ce minunată zi, Vinerea, dacă el ar bate acum la uşă, să-l văd în prag, impunător de înalt, spătos şi bine făcut, cu ochii sfredelindu-mi sufletul, provocându-mi eul, înrobindu-mi mândria, luându-mă în braţe şi încălzindu-mă cu respiraţia Lui. Dacă-ar veni…..aş lăsa baltă totul, mi-aş abandona dintr-o dată planurile, aş fi doar a lui, cu el, pentru el, pentru totdeauna, m-ar învăţa ca pe-un copil să calc drept, m-ar învăţa ca pe o fată mare să sărut, să iubesc, să mă dăruiesc Lui, m-ar înflori cu tinereţea lui, m-ar înrodi cu El şi-ar face din mine izvor de vieţi, nimic n-ar mai fi la fel, nici zilele, nici sâmbăta, nici Duminica, nici 1+1 n-ar mai fi 2, ci 3 sau 4 sau gemeni… dacă-ar veni… mi-ar fi icoană, mi-ar fi livadă în care să-nfloresc, mi-ar fi iesle în care să nasc, mi-ar fi smirnă şi tămâie pe altar, mi-ar fi vinul din care-aş bea, mi-ar fi beţie şi păcat, mi-ar fi apoi spovedanie, mi-ar fi ce n-am avut niciodată, mi-ar fi viaţa însăşi, mi-ar fi azi şi etern, mi-ar fi curcubeu şi ploaie, mi-ar fi iulie şi senin, mi-ar fi răsărit în fiecare zi şi aş fi a lui până la apus, până atunci când m-or lua dintre voi şi m-or duce în ţara aceea îndepărtată şi fără nume.
Acolo voi lua cu mine doar visele, pentru că el n-a mai venit niciodată.