Tăcerea domnea peste ei, peste distanţa dintre ei, peste visele lor; tăcerea îşi luase rangul de stăpână peste iubirea ce abia se înfiripase, peste dorinţa de-a zbura peste veacuri într-un leagăn unduit de iubire, peste numerele lor de telefon, care parcă nici nu mai existau, peste cutiile lor poştale.
Zilele treceau tare greu pentru Vivien, i se părea că timpul s-a oprit şi nu va mai prinde anul ce urma să înceapă doar peste o lună, zilele treceau posomorâte de toamnă, umbrite de norii încărcaţi de zăpada ce aştepta să cadă, grele şi seci când în cutia poştală nu mai găsea nici o veste de la el. Încerca zi de zi să-şi ducă crucea cu calm, răbdare, stoicism, numai că, în fiecare seară, când îşi pleca genunchii la rugăciune, îşi amintea ultima lor discuţie, cuvânt cu cuvânt, emoţie cu emoţie, iar lacrimile n-o iertau în nici o rugăciune şi cu toate astea nu înceta să roage sfinţii apropiaţi lui Dumnezeu, să i-l înapoieze pe El, să i-l aducă odată pentru totdeauna şi, după psalmii citiţi, îşi afunda faţa răvăşită în perna rece, se încolăcea sub cerga groasă şi ca-n fiecare seară toate gândurile convergeau spre acel om, încât ajungea să simtă sub capul ei braţul lui puternic strângând-o aproape de el şi tot mai aproape, până când cădea istovită într-un somn agitat, întrerupt, deloc odihnitor şi foarte scurt.
Fiecare dimineaţă începea cu aceeaşi curăţenie a rugăciunii şi îi apărea în faţă rugăciunea lor rostită pe două voci. În fiecare dimineaţă avea să înceapă o nouă zi cu alte probleme cotidiene, cu alte griji, cu alte preocupări, dar cu aceeaşi speranţă că el o va căuta azi sau mâine… Speranţă ce o însoţea în drumul de-o zi, până cădea din nou istovită sub mătănii, apoi în somnul de noapte… aceeaşi noapte ursuză şi rece.