Eram harnică, mă încânta să văd ieşindu-mi de sub mâini lucruri grozave, le admiram, mulţumeam lui Dumnezeu că am reuşit, dar nu eram fericită; altădată călătoream, la volanul maşinii, sub mângâierea soarelui, cu muzica atingându-mi timpanul şi mulţumind lui Dumnezeu că mi-a dat ochi să văd, urechi să aud, minte să pricep, suflet să mă pot bucura de tot ce vedeam, dar nu eram fericită; câteodată simţeam nevoia să dăruiesc mult şi să văd pe chipuri bucuria de a primi, să aud râsul copiilor desfăcând cadourile, să văd bunici zâmbind, când braţul meu tânăr le stătea sprijin, să văd bolnavi vindecându-se, să văd vise împlinite în ochii celorlalţi şi mulţumeam lui Dumnezeu că mi-a dăruit atât de mult să pot dărui, dar nu eram fericită… Până când, într-o zi, i-am întâlnit privirea şi nu ştiu cum cerul a devenit strălucitor şi foarte aproape, îl puteam atinge cu mâna, oamenii îmi păreau toţi fraţii mei şi-mi venea să-i strâng aproape de mine, devenisem în stare să zbor fără aripi, doar privindu-l! ERAM FERICITA! De atunci mulţumesc lui Dumnezeu în fiecare clipă, pentru acest suflet pe care-l port şi care poate iubi atât de curat, mulţumesc, Doamne că pot iubi! Dă şi semenilor mei Iubirea şi dându-le asta, le vei da Totul!