Cine ar mai putea?
Cine-ar mai putea trăi simplu, fără tehnologie, fără agendă, fără programări, fără termene, fără biruri, fără confort, fără grija zilei de mâine, fără această luptă acerbă pentru latura materială, fără stres ci doar sub guvernarea iubirii?
Ce bărbat s-ar mai putea mulțumi cu o singură femeie, cu iubirea și dragostea ei, poate doar cei demni, cei pentru care contează moralitatea. Știu, știu că sunt tot mai rari și mai ales căsătoriți déjà și știu că cei mai periculoși aventurieri nu sunt cei proști și pentru care viața este doar un amestec de plăceri și neîmpliniri, ci cei școliți, cei care știu să vorbească, sunt cuceritorii inteligenți, care au limbajul dezvoltat și îți spun exact ce ai vrea să auzi, care au experiență și care știu exact care este punctul tău nevralgic doar din câteva schimburi de cuvinte.
Da, déjà aud înjurături printre dinți, pe sub mustățile domnilor care adoră să zboare din floare în floare, iertare domnilor, nu am nimic cu domniile voastre, dacă aveți alături femeia care vă acceptă escapadele amoroase să fiți sănătoși și bucurați-vă că ați găsit femeia care tace, înghite, nu plânge, nu suferă, nu vrea nimic decât să nu o părăsiți.
Sunteți niște privilegiați ai sorții…..sau poate nu?!
Oh, da, aud și comentariile răutăcioase privitoare la eternul păcat al Evei, recunosc, suntem păcătoase, slabe, ne duceți în ispită foarte ușor și de multe ori, unele cad poate prea ușor pradă vouă, ca mai apoi să ne râdeți în nas de izbândele cuceririlor voastre. Nu am cu voi nimic, la fel cum nu am nimic nici cu femeile ușoare care vă însoțesc și pe care nu dați doi bani, tot ce am, cu mine am…
Am cu mine o răzmeriță, pentru atunci când am greșit sau am crezut în aventurierii inteligenți, pentru că nu am pretenții de la lume, ci am pretenții de la mine. Mie am să-mi spun câteva vorbe: de ce, suflete al meu, nu ai mai putut răbda însingurarea?, de ce te-ai încrezut în vorbe deșarte?, de ce te-ai predat viselor tale și nu ai așteptat realitatea?, de ce plângi?, de ce taci?, de ce îți îneci amarul sub literele unei tastaturi și în idealuri perimate?, de ce, suflete al meu, ai îngenuncheat iar? Ridică-te, privește pe fereastră o zi de noiembrie cu soare sticlos, mângâie blănița unei viețuitoare care nu te-a trădat, deschide poarta unor oameni care nu vor decât să se bucure privindu-te, dăruiește emoții, bucurii, gutui și aprinde lumânările stinse. Arzi, suflete al meu, arzi de dor, dar mai bine ai arde de iubire, de iubirea pentru Dumnezeu. El niciodată nu te-a trădat, L-ai găsit întotdeauna acolo sus și de câte ori ai cerut ți s-a dat, de câte ori ai plans pentru păcatul tău, te-a eliberat, de câte ori ai bătut ți s-a deschis o ușă către Lumină, către iertare, către pace. Suflete al meu, până când vei mai crede în minciuni? Minunile există, dar niciodată nu se ascund după cuvinte frumoase și false, minunile sunt făcute pentru oameni, dar niciodată nu sunt înfăptuite de oameni mărunți!
Suflete al meu, rămâi să fii mucenic iubirii după care ai tânjit atât, rămâi să fii jertfă dragostei de care n-ai avut parte, rămâi să trăiești doar sub guvernarea iubirii! Suflete al meu, fii fericit!