E seara Sfântului Nicolae, ninge de parcă s-au rupt norii, îmbrac cojocelul primit în dar, încalţ ghetele de iarnă şi ies pe aleile parcului sub luminile galbene care îmi amintesc de filmele secolului trecut.
Atâta fericire într-un singur suflet, nu pot să nu împărtăşesc cuiva ce simt, păşesc alene şi îmi frământ creierii să aleg un prieten drag cu care să-mi petrec splendida seară: …am găsit, e cel pe care l-am ţinut în braţe de-atâtea ori, e cel pe care chiar l-am iubit, e cel pentru care simt şi-acum emoţie, fior plăcut al dragostei, dorinţa de a-i fi aproape; da, merg să-i fac o surpriză, intru albită de nea într-un magazin de noapte, aleg un vin vechi, roşu, iau sticla în braţe ca pe-un prunc şi grăbesc pasul spre casa lui. Păşesc apăsat, grăbită, îmbujorată de vânticelul cu fulgi şi de emoţia stârnită anticipat de revederea noastră, împinsă de nerăbdarea de a-i culege din privire, seninul.
Gândul mă duce deja la paharele din cristal în care va curge licoarea roşie, la intimitatea camerei în care vom sta lipiţi unul de celălalt ca jumătăţile aceluiaşi măr, la ochii lui albaştri sidefaţi, cuminţi şi totuşi îndrăzneţi, în care parcă ţi-ai dori şi să te îneci, mă simt dominată şi-mi place, mă simt atât de a lui şi-mi place, îmi trec prin minte imagini de copilărie când parcă alergam de mână: eu fetiţă, el băieţel, curioşi şi în acelaşi timp fascinaţi de viaţă, apoi nopţile nedormite, fierbinţi, în care noi tineri, eu fată sfioasă, el tânăr în formare, descoperind puterea dragostei şi tot în gândurile serii, tulburi poate şi de vin, văd doi moşnegei răsfoind volume de versuri, privind în albumul cu fotografii, stând îmbrăţişaţi să nu li se piardă căldura iubirii.
Şi mă trezesc aducându-mi aminte că urmează să retrăim o noapte nedormită, un vis real, o vacanţă doar în câteva ore, fulgii se topesc pe pleoape, pe buze, pe obraji şi alunecă pe sticla cu vin, mai am câteva sute de metri, grăbesc pasul şi îi zăresc fereastra luminată.
E acasă, poate e cu prietenul lui, dar nu e nici o problemă, el de fiecare dată pleacă, nu va sta nici acum, ştie doar cât sunt de nerăbdătoare să mă rătăcesc în braţele celui ce mi-a fost cândva iubit.
Mă scutur de zăpada adunată, îmi trec mâna prin părul ud de neaua topită, îmi iau inima în dinţi şi bat …nu ne-am văzut de două luni, mai vorbim arar la telefon, dar rece şi trist, vreau să spulber în noaptea asta gerul din noi, vreau să aduc şi-n sufletul lui fericirea acestei seri, bucuria primei zăpezi, amintirile din anii noştri buni.
Aud paşi dincolo de uşă, e pasul lui, îl recunosc şi-mi tremură tot trupul de emoţie şi mintea de atâtea întrebări!
Uşa se deschide, apar doi ochi albaştri, sidefaţi, încadraţi, în fruntea lată, de sprâncene dese şi mărginiţi de gene lungi… e el, trupul îi rămâne pironit în cadrul uşii deschise, eu la fel de încremenită în faţa pragului simt cum sângele, după ce mi-a inundat trupul de bucuria reîntâlnirii, se scurge undeva şi mă goleşte de viaţă. Am o revelaţie sumbră, dar poate e doar imaginaţia mea?!
– Bună seara, îi zic, încercând să rămân sub auspiciile fericirii cu care am venit şi să nu las să citească pe chipu-mi, sentimentul ciudat care mă încearcă şi care e o neagră presimţire. ,,Deranjez?”, întreb. Nu ştiu de ce nu mă simţeam în largul meu, ştiu doar că am auzit un glas de gheaţă:
– Bună seara, s-a întâmplat ceva?
– M-am întâlnit cu Moş Nicolae şi ţi-a trimis o sticlă cu vin, te rog ia-o! Şi parcă necuratul mă împinge peste prag, să mă conving cu ochii mei că e singur, dar, spre marea mea surprindere, de după colţ, un căpuşor de fată învăluit în păr roşcat, cu ochi curioşi, apare ca o nălucă. Nu ştiu ce lipici îmi ţintuia ghetele de podea, dar ştiu că nu puteam să mai fac nici un pas, nici înainte, nici înapoi, noroc cu vocea lui gravă:
– Să-i dau sticla cu vin prietenului meu? E plecat din localitate, dar i-o voi da când vine.
– Mulţumesc şi scuză-mă, noapte bună!, reuşesc să îngăim şi, ca dusă de un buldozer, ajung din nou în aerul proaspetei ierni şi nu mai simt nici fulgii, nu-mi simt nici tălpile călcând prin nămeţi, nu mai cunosc nici străzile micului paradis, un vuiet îmi cuprinde mintea, un gol îmi îneacă toate trăirile de până atunci şi ca un balon purtat de vânt, mă mişc.
Deodată, în faţa ochilor apare casa mea, cine m-o fi adus până aici?!, eu nu ştiu dacă asta doream, dar, dacă tot am ajuns, să intru, scot stângaci cheile reci, descui şi iată-mă înlăuntru. În sobă încă se mai scrumesc trei lemne, pocnind uneori, candela arde liniştit, pe pătura groasă din lână oftează arar un motan şi undeva pe noptieră zbârnâie un telefon.
Ca un bolovan de pus la murături mă lungesc lângă singurul meu prieten, motanul, închid ochii, rugând pe Sfântul Nicolae să-mi trimită somn liniştit.
Trag oblonul peste ochii ninşi, împart pătura cu motanul şi spun în gând o rugăciune.
Telefonul sună lung, nu pot ridica receptorul, mâinile îmi sunt din ghips, flacăra candelei luminează tavanul pâlpâind, o linişte ucigătoare îmi ţiuie în urechi şi-n minte văd ochi albaştri sidefaţi…
Probabil e trecut de miezul nopţii, dar cine ar mai număra orele de noapte, dacă nu ar fi şi oameni ca noi?
Timpule, te ajut să exişti, ajută-mă să adorm!