N-am spus nimănui dorul ce mă strânge,
Focul ce mă arde, vântul ce mă geme,
Lacrimi care cad peste ochi, nătânge,
Nopțile de iarnă, serile viclene,
Nimeni nu va ști, poate, niciodată,
Durerea dinapoia ochiului zâmbit,
Cum mă ține strâns în ea încrustată,
Nimeni nu-mi cunoaște somnul răvășit!
N-am spus nimănui spinii ce mă-nțeapă,
Verile turbate, cu furtuni de zgură,
Sufletul de ger, pleoapa cea mioapă,
Setea de iubire fără de măsură!
Nimeni nu va ști, sigur niciodată
Toamnele din gânduri, ruga sub icoane
De tăcerea grea, rana-însângerată,
Inima purtând cioburi drept zorzoane!
Ce-am avut de spus e doar primăvară,
Viața ce-nflorește în iubiri curate,
Fluturii-n ferești, visul ce mă zboară
Rima ce mă scrie, coala când străbate!
Violeta Cîmpan