Nu-i durere, când mă doare neiubirea, sau invidia semenilor, sau ura nesăbuiților, sau judecata minților slabe, astea nu-s dureri, durere este atunci când mama ți-e bolnavă, sau copilul, sau tatăl, sau soțul ori soția, când lângă tine vezi suferința săpând în sufletele celor dragi și tu ești neputincios în fața ei. Asta e durerea.
Nu-i greu, când te macină gânduri, griji, probleme cotidiene, nemulțumiri materiale, neîmpliniri sufletești sau duhul lumesc, în toată splendoarea lui, nu-s astea greutăți! Într-o zi am vizitat un prieten, drag sufletului meu și am început să-i povestesc din viața mea, una, alta, greutăți, mi se păreau mie, dar prietenul meu, bolnav la pat de 17 ani, mi-a zâmbit, pentru că doar asta mai putea și mi-a spus în câteva cuvinte, exprimate greu, rostite cu eforturi supraomenești, ce e greul. Asta e greu! Să nu-ți poți mișca brațele sau vorbele, să nu poți gândi lucid sau alerga, să nu poți să te mai cerți sau râde, să nu mai poți nimic și să depinzi de altcineva. Asta e greul!
Nu-i trist că pierzi bani, că pierzi proprietăți, pe care le-ai avut, de care te-ai bucurat, pe care le-ai stăpânit, sau să pierzi un tren ori o iubire, sau să pierzi o slujbă, sau o funcție, nu-i trist! Tristețea e în ochii de mamă, la mormântul copilului. Acolo e toată tristețea!
Dacă nu ești în unul din aceste cazuri, atunci ești un om fericit! Dar culmea este, că cei pe care i-am cunoscut și au trecut prin durere, greu sau tristețe, mi-au dat o lecție de demnitate, de iubire, de răbdare și de mulțumire. Cei care au gustat cu adevărat din amarul durerii și-al greului și-al tristeții nu se tânguiesc, nu-și plâng de milă, nu cer nimic, nimănui, ci doar acceptă, suportă și merg înainte! Fără reproșuri, fără nemulțumire, fără deznădejde! Numai cu demnitate!