Mântuirea

Mă lupt uneori cu nişte mori de vânt să le explic că e în zadar să fugi de tot ce înseamnă viață, tot ce presupune a trăi, ca să descoperi credinţa în cărţi sau să fugi de o căsătorie, de o iubire, de pasiune, crezând că asta e mântuirea. Oare de ce e aşa de greu de înţeles că mântuirea e un dar divin şi că doar Dumnezeu ştie când se întâmplă să te mântuieşti şi prin ce mod, dar în orice caz nu este mântuire să stai izolat în casă, între un maldăr de cărţi religioase şi doar să baţi din gură că trăieşti pentru mântuire. Mântuire înseamnă să crezi în Dumnezeu, să te ridici când viaţa îţi dă o lovitură în creştetul capului, mântuire înseamnă să-ţi iubeşti femeia, să-i fii fidel, să-i fii aproape, să iubești copiii și pe aproapele ca pe tine însuți, să iubeşti, să munceşti, să iubeşti, să munceşti; asta e mântuirea noastră!
Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca noi să nu ne căsătorim, n-ar fi existat Nunta din Cana Galileei, dacă Dumnezeu nu ar fi pus în mântuirea noastră dragostea, n-ar mai fi existat nașteri de prunci, dacă mântuirea n-ar cuprinde și iubirea și iertarea și smerenia și bunătatea și blândețea, n-ar exista crucea răstignirii lui Isus din Nazaret.
Mântuirea noastră vine o dată cu lepădarea de răutate, atunci când mândria și vanitatea, orgoliul și ura le dăm în schimbul iubirii, atunci când nu mai împărțim temnițe, judecând în stânga și-n dreapta, fără să fim învestiți judecători, mântuirea înseamnă să „Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.”