Mă ceartă ploaia cum c-am venit să-ţi cer
Din dorul tău fărâmă, din visul tău grăunte
Şi ţi-aş fi dat izvorul iubirilor de munte,
Dar te-a-nnoptat tăcerea unui ascuns mister…
M-aleargă ploaia stingheră-n luna mai
Îngreunându-mi pasul şi-nnoroindu-mi gândul
Zadarnic îndrăznesc să cred că-mi vine rândul,
Să fiu mireasa verii, iar tu să îmi fii crai.
Mă-neacă ploaia şi se face sloi
Din nor curgând peste speranţa vie
Ea vrea să-ngheţe rima-n poezie
Şi vrea să rupă legea ce ne-a unit pe noi.