Iarna mea

Iarnă plină de copilărie,
Ca o filă scrisă în povești,
Îmi ești suflet viu în poezie,
Când cu ochi de nea tu mă privești!

Prin livezi doar candelabre albe,
Iar tu, iarnă, purtând flori de-argint
Pomilor împarți pe ramuri salbe…
Mângâierea ta e un alint,

Te dezbraci de haina prea pufoasă
Și o lași să cadă-aproape blând,
Că îmi pari atâta de frumoasă
Când te-așezi tăcută pe pământ…

Apoi vii cu adieri sticloase
Și pe geamuri, noaptea, înflorești
Și ne ții pe lângă sobe-n case
Și-ai intra și tu, dar te topești,

Altă dată viscolești turbat,
Lumea zice că ești arțăgoasă
Când pe la urechi treci șuierat,
Eu atunci te văd și mai frumoasă!

Și așa frumoasă cum te văd,
Las’ să zică lumea câte-o vrea,
Niciodată tu nu-mi ești prăpăd,
Ci întotdeauna, iarna mea!

Furioase ori cu bucurii,
Eu cu tine parc-am fi surori,
Sufletele albe, de copii
Și cu primăvară sub ninsori!