Liniștea mea e vântul care bate
Tăind sub ochi, cu lamă ca de brici,
Ori înfingându-mi lăncile în spate,
Mi-e liniștea, furtuna de pe-aici…
Liniștea mea e zbuciumul ce curmă
Când pun cu viața înc-un rămășag,
Speranțele și visul meu din urmă
Cu tine, potopindu-mă de drag!
Însingurarea, liniște îmi este,
Cu tot ce poartă-n ea mai pământesc,
Cu lupte care vin fără de veste,
Liniștea mea e crivățul câinesc!
Și nu e loc în ea de orișicine
Cu ea mi-e bine ori mi-e prea urât?!…
Mă simt îngenuncheată fără tine!!!
Mi-e liniștea un foc deschis și-atât!