În lumina caldă a apusului de vară, în momentul
de linişte al serii, când regina nopţii îşi stoarce petalele,
înmiresmând grădina, în timpul de tihnă, primit ca un dar
divin, văd bine că lumea e tot mai săracă, săracă de
sentimente, săracă de dorinţe, săracă de emoţii, de
zâmbete, de afectivitate, de altruism, de bucurie, pentru
că e tot mai legată de material. Şi mă întristează să văd
această goană după bani, câştigând teren în detrimentul
unor relaţii interumane bazate pe generozitate, iubire şi
loialitate. Ne întrebăm tot mai mulţi şi tot mai des,
încotro această lume, cât şi cum va continua lumea să se
schimbe, dar mai ales de ce nu mai sunt oamenii fericiţi?
Trec pe lângă o curte, în care câţiva copii se joacă
de-a războiul, au arme, au săbii şi dezvoltă foarte multă
violenţă, verbală şi fizică, evident şi psihică. Aceştia sunt
unii dintre copiii care se joacă în aer liber, dar mai sunt
alţii, care stăpânesc tehnologia calculatorului mai bine
decât un adult, copii care devin înrobiţi de jocurile pe
calculator, care-şi modifică comportamentul şi îşi vor
forma o personalitate deviată, influenţaţi fiind de acest
„drog virtual”. Dureros!
Prin parc, rareori când mai ajung, pot lesne
observa tendinţa de vulgarizare a tineretului, lipsa de
respect faţă de cei care le sunt părinţi, bunici, mentori,
dispoziţia spre o viaţă lipsită de responsabilităţi. Dureros!
Apoi uşor de simţit, de sesizat, de conştientizat,
drumul tot mai haotic al restului lumii. Oamenii s-au
însingurat, înstrăinându-se unii de alţii, preferând goana
după parteneri de-o noapte sau discuţiile pe internet, fără
noimă, fără un final fericit, fără un câştig spiritual,
pierzând timpul, timp ireversibil şi extrem de preţios,
dacă l-ar fi folosit pentru a-şi încărca spiritul de duh divin
printr-o viaţă reală trăită pe temelia unor sentimente
statornice.
Intru în casa sărăcăcioasă a unui seamăn, intru săi
duc o felie din prăjitura făcută şi găsesc un pat, o sobă,
o masă, o candelă şi-o pisică. Mă priveşte cu ochi
iscoditori, sperând să scot din cutie o bucată de carne, sau
poate altceva mănâncă ea, în casa stăpânului său, pe patul
curat e întinsă o pătură ponosită, masa e goală, candela
aprinsă şi moşul se chinuieşte în genunchi să aprindă
focul în sobă. Îi dau prăjitura, se ridică şi îmi mulţumeşte,
nu pentru mulţumiri i-am dus ceva, ci ca să mai văd un
om fericit. Pentru că el e fericit! Şi de câte ori îl
întâlnesc, învăţ fericirea.
Pentru el ar însemna o avere să-i dai atât cât
pentru tine înseamnă o vacanţă pe an – la fel cum pentru
mine ar însemna o avere, valoarea ceasului unui magnat
–, dar el poate găsi fericirea în avutul său, modest.
Trag oblonul, mai citesc din marii duhovnici ai
timpului, mai port sub genunchi o rugăciune, mai miros
un crin, mai adulmec o amintire a tinereţii cu tine, mai
torn vin în pahare, sperând că vei veni, mă învelesc cu
căldura lui iulie şi vă spun noapte bună!
Iar dacă aflaţi sau poate ştiţi deja: lumea încotro sendreaptă?,
să-mi spuneţi, vă rog, şi mie!
Violeta Cîmpan