Voi, munţilor cu crestele albite,
Ce vă purtaţi în braţe pădurea ca pe-un prunc
Daţi-mi iubirea cu arcuri oţelite
Şi arătaţi-mi drumul pe care s-o apuc
Voi, brazilor cu pleata tot mai verde,
Cu ochiul treaz în secole de-a rândul
Voi faceţi ca-n iubire să pot crede
S-o poarte-n mine sufletul şi gândul
Tu, salcie cu lacrimile-n poale,
Ce dragostea-ţi răpune frunza-n vânt
Învaţă-mă iubirea dumitale
Să nu trăiesc degeaba pe Pământ.