Fragil
Trăiau într-un sat îndepărtat două surori. Copilăria lor fusese una fericită, așa cum se povestește azi doar prin cărți sau de bunicii mai în vârstă. Lecția cea mai importantă pe care ele au învățat-o era iubirea.
Viața lor, material vorbind, le fusese modestă, dar în casa lor primau alte valori. Mama și tata erau mereu alături de ele, urmărindu-le evoluția, insuflându-le credința în Dumnezeu, dragostea pentru oameni, respectul și sinceritatea, omenia și onestitatea. Iar ele își răsplăteau părinții învățând, citind, urmându-le sfaturile.
Erau nedespărțite, până într-o zi când sora cea mare, Margo, se căsătorise cu un băiat de la oraș, de la câțiva zeci de kilometri de sat. Clara, sora cea mică a rămas cu părinții, să-și facă și ea un rost, când o fi scris de sus.
Anii treceau frumos, Margo era fericită, se vizitau destul de des, distanța le permitea, iar Margo a născut un băiat frumos și sănătos. Clara a fost foarte fericită de evenimentul din familie și îl iubea pe micuț ca și pe copilul ei. Făcuse un an, era plin de viață, gângurea și se juca de fiecare dată cu mătușa Clara, de câte ori aceasta le trecea pragul.
Dar cum lucrurile bune și frumoase trec de cele mai multe ori prin încercări, armonia dintre cele două surori a fost risipită de o ceartă banală, de la singura bucată de pământ, mică de altfel, pe care o avuseseră părinții lângă casa din sat.
Din acel moment mătușa Clara nu a mai avut dreptul să-și viziteze sora și implicit nici pe nepoțel. Dar pentru că-l iubea atât de mult și pentru că nu ea fusese vinovată în cearta în care a fost prinsă, de fiecare dată când acesta își serba ziua sau de sărbători, mătușa Clara împacheta cu grijă cel mai frumos cadou pentru nepotul ei.
Fiecare colet era prins cu o fundă albă mare, pe care scria repetat, cu roșu, cuvântul: ”Fragil!”
Micuțul desfăcea cu adorație fiecare dar primit, pentru că în primul rând știa că toate darurile vin de la mătușa Clara, pe care ce-i drept nu prea și-o mai amintea, dar o vedea în poza de la botezul lui.
Anii treceau, darurile erau nelipsite, ajungeau la el aproape cu o precizie elvețiană, împlinise 8 ani și era Crăciunul. Adunați toți lângă brad așteptau ca Iasmin, așa se numea băiețelul, să deschidă darul primit de la mătușa Clara.
Era prima oară când copilul a pus întrebarea cu glas tare:
– De ce scrie pe fiecare colet:”Fragil”, dacă niciodată n-am găsit ceva casant?
Părinții lui se priviră ochi în ochi pentru o clipă și neștiind ce să-i răspundă, au motivat că așa se scrie, pentru ca cei la transport colete să fie atenți, să nu strivească pachetele pe care le manevrează.
Copilul s-a mulțumit cu explicația primită – dar doar pentru moment – și fascinat de ce a găsit sub ambalaj a început să se joace cu noul joc.
Seara, înainte să adoarmă, gândul i-a fugit la mătușa Clara. A luat în mâini poza cu cele două surori, care stăteau alipite strâns, de parcă n-ar fi vrut să le despartă nimic și nimeni, niciodată.
Pentru că acum știa să scrie, știa să folosească un telefon mobil, decise ca dimineață să o sune pe mătușa lui și să-i mulțumească pentru toate darurile trimise, dar mai ales să o întrebe de ce împachetează totul sub numele:”Fragil?”
Luminile bradului se jucau pe tavan și pe pereți, Moș Crăciun fusese darnic și bogat, dulciurile stăteau agățate în bradul cu crengile grele de podoabe, ghirlandele luceau și feeria nopții de Crăciun îl adormise ca o vrajă.
În zori, după servirea micului dejun, luă telefonul și își rugă mama să-i dea numărul mătușii Clara.
Pe Margo o încercase clar o emoție puternică, ar fi dorit să nu se întâmple asta, dar pentru că își iubea prea mult copilul, i-a dat numărul de telefon al surorii ei, cu care nu mai vorbise de aproape 7 ani.
– Alo, sărut mâna, mătusă Clara și sărbători fericite!
– Alo, dar cine e la telefon? Tu ești, Iasmin? și ochii i se umplură de lacrimi.
– Da, sunt eu Iasmin. Am desfăcut aseară darul primit de la tine, mi-a venit perfect puloverul pe care mama zice că tu l-ai împletit și ghetele îmblănite sunt exact mărimea mea. Cât despre roboții trimiși află că deja i-am pus la treabă. Tot ce mi-ai trimis, în fiecare an, a fost minunat și vreau să-ți mulțumesc.
– Cu mare drag, nepoate! Nu-și mai găsea cuvintele. Glasul copilului era cristalin, sincer și îi amintea de copilăria ei lângă Margo. Surpriza fusese prea mare și mătușa Clara abia însăila câteva cuvinte.
Simțind copilul că mătușa este emoționată, o scoase imediat din dilemă cu o altă întrebare:
– Mătușă, te-am sunat și să te întreb ceva: de ce de fiecare dată ai scris pe funda albă: ”Fragil”?
Clara își trase sufletul și cu eforturi să nu plângă, răspunse:
– Dragul meu, am scris așa pentru că de fiecare dată când împachetam jucăriile pentru tine, puneam în pachete și lacrimile mele. Lacrimile mele de dor de sora mea, de dor de tine, de întristare că nu mai eram familia de altă dată. Și n-aș fi vrut să-mi calce cineva în picioare lacrimile, pentru că lacrimile unui om singur sunt mai fragile decât orice cistal.
Copilul era vizibil emoționat, mama lui îl privea și aștepta să vadă ce mai vorbește el ca să deducă ce i-a spus Clara. Copilul tăcea. După câteva clipe răspunse:
– Îi voi spune și mamei de ce ai scris așa, pentru că părinții mei au crezut cu totul altceva.
Clara își luă rămas bun de la nepot, îi transmise prin el și surorii ei sărbători fericite și rămasă cu telefonul în mână, plângea și se întreba de ce oamenii ajung uneori sclavii orgoliului și pierd în schimb iubire, dăruire, armonie?
A doua zi de Crăciun Clara își sorbea cafeaua pe canapeaua de lângă șemineu. Afară ningea des, des, cu fulgi dezmățați și groși, mirosea a portocale și cozonac, se auzea un cântec de dor, iar Clara își trăia singurătatea frumos și curat.
În atmosfera de pace adâncă, se aud deodată bătăi în ușă. Nu aștepta pe nimeni, se ridică alene și se duse să deschidă. În pragul ușii apăru un pachet uriaș, pe care scria cu litere roșii:”Fragil!”
De după colet se ivi un cap de copil, frumos și vesel, cu ochi vioi și calzi și glasul cristalin începu să o colinde:
Am venit să te colind
Ca pe-o mamă, ca pe-o vară
Am venit să te alint
Scumpa mea, mătușă Clară!
Azi când s-a născut Iisus
Să ne dea la toți iertare,
Eu Îl rog, prin ce-am adus,
Să-ți dea binecuvântare!
Mi-s nămeții pân’ la geam
Leru-i ler, cânt și colind
Maica Domnului vedeam,
Pruncu-n brațe dăruind,
Magii daruri aducând,
De atunci e viu colindul…
Cai și boi suflau pe rând
Fânu-n iesle aburindu-l,
Mi-e colindul de cristal,
Mi-e credința nepătată,
Iartă-ne, mătușă, dar
Că ne-ai fost înstrăinată!
Sfântă zi și sfânt Crăciun,
Te colind să-ți fac urare:
Îți dorim un an mai bun
Te colind de împăcare!
S-au îmbrățișat cu toții, iar fulgii mari se topeau pe obrajii lor, amestecându-se cu lacrimile.
Era cel mai frumos Crăciun, era Crăciunul împăcării!