Zăpezile știu cel mai bine să ningă, să aducă iernile peste toamne, să se topească sub primăveri, stau înghețate sub ferestre, strălucesc în razele cu dinți ale soarelui, scârțâie sub pași, în nopțile cu lună, se fac săniuș copiilor, se lasă modelate în oameni cu nasturi de cărbune și nas de morcov, fac poezie, iar în vis înseamnă bucurie. De dincolo de mușcata înflorită, de dincolo de perdeaua de la fereastră, feeria albă îmi inundă privirea și de aici din fotoliul de lângă soba fierbinte, din care aud trosnetul lemnelor înflăcărate, mă plimb prin amintiri. Mâinile dansează pe andrele, înfășurând din când în când pe deget lâna moale, motanul toarce într-un colțișor al odăii și amintirile mă poartă prin veri fierbinți, prin brațe îmbrățișându-mă mincinos, învârtindu-mi mintea în dansuri vieneze.
În această liniște de iarnă, aud bătăi în ușă. Tresar! Aproape m-au speriat, pentru că eu eram deja pe apele venețiene, sub căldura verii și sub fierbințeala iubirii…mă ridic, las ochelarii pe cartea de pe pervaz, desfășor lâna de pe deget și ies la ușă, să deschid fericirii. În drumul spre ușă, apuc să mă gândesc la el, în sfârșit a venit, chiar dacă atât de târziu, chiar dacă atât de înviforat, chiar dacă aproape de finalul poveștii, a venit! Nu întreb cine e, pentru că nu mi-e frică, descui și deschid ușa.
E viscolul! Singur și dezlănțuit, mă lovește peste față, îmi ferește reverul de la cămașă, îmi flutură fusta, vrea să intre, vrea să trezească motanul, să scuture mușcata, să răsfoiască romanul pe care-l citesc, să se îmbrace cu hanoracul pe care-l împletesc, vrea să-mi fie alături. Sau poate vrea să-mi fure liniștea și căldura acestei seri. Mă împotrivesc, închid ușa, mă întorc în odaie, aprind candela și pun sub genunchi durerea, teama, însingurarea, dezamăgirea, trecutul, speranța, visul.
Doamne Iisuse, fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătoasa!