Ne troienesc zăpezi pe vise,
La inimi ușile-s închise
Și de la mine pân’ la tine
Încăierări de serpentine…
Vin anotimpuri fără nume,
Ce singur ești și câtă lume!
Sub pleoape iarna se îndeasă,
Dar cui să spui, dar cui îi pasă?
Un an începe, altu’ abdică,
Hotarul dintre ani e-o clipă,
La fel cum între viață, moarte
Doar o secundă le desparte
Și care-i rostul va să zică
Al vieții, de-o trăiești în frică,
Al viselor ce nu le zbori,
Al primăverii fără flori,
Ori al iubirii fără dar,
Al cerului fără hotar,
Ce rost să aibă-nveșnicirea
Dacă nu poți primi iubirea?
Dacă ți-s clipele-n zadar
Și-ți porți viața-n buzunar,
Și nu împarți, nu fericești,
Strivit de dogmele lumești?
Ridică-te, spre cer privește,
Dezleagă-ți inima, iubește!
În călătorul nimănui
Vor râde iar doi ochi verzui…